Uitare

Uitare

Strânge-mi pleoapa

şi nu lăsa lacrima să cadă

Aşează-mi uitarea peste tâmple

şi nu lăsa regretele să apară

Închide-mi sufletul
Şi nu lăsa dorul să ardă

It smells like freedom

I stopped a little from my way to freedom, I heard the voice of the water and it taught me how to sing again.

 

 

Despre familie

Săptămâna trecută  mă întreba un prieten vietnamez ce reprezintă pentru mine familia. Am stat ceva timp să mă gândesc... Cei care mă cunosc destul de bine ştiu deja că nu sunt o persoană foarte ataşată de familie şi că am avut şi am o relaţie "lejeră" cu părinţii mei.

I-am răspuns că noţiunea de familie este diferită de la o persoană la alta şi să nu îl şocheze ce o să-i spun. Pe mine marea m-a adoptat de mică. Când aveam aproape 3 ani, ai mei m-au dus pentru prima oară la Marea Neagră. Ne-am plăcut atât de mult încât de atunci suntem nedespărţite. Nu trece an în care eu să nu trec să o salut. Când am sufletul neliniştit şi capul îmbâcsit de gânduri, ea e acolo şi mă linişteşte.

Interesant răspuns îmi zise prietenul meu...şi iarna ce faci? Atunci mi-a fost mai greu să-i explic că restul familiei mele e formată din cântecele lui Tudor Chirilă, respectiv fosta Vama Veche. Mă regăsesc mereu în "Omul plajei", în "Nu am chef azi" sau în "Fericire" şi lista poate continua. Când nu sunt în zilele mele cele mai bune, ascult în exces Vama şi îmi face bine.

L-am rugat să mi se destăinuie şi el. Mi-a spus că familia lui e reprezentată de stat, de respectarea regulilor şi a semenilor şi că îi e dor. Un nod i s-a pus în gât şi ochii i s-au umezit, am prins imediat ideea...aşa că nu am mai răsucit cuţitul în rană.

În perioada aceasta am sufletul în "inventar"... aşa că peste câteva ore voi pleca să mă întâlnesc cu familia mea. Vama în căştile de la mobil şi marea în faţa ochilor...:)

O să revin cu poze!!!

OSH

Duminica trecută am vizitat Le Mont Saint-Michel, o stâncă granitică în Golful Saint-Malo din Marea Mânecii, unde se poate vedea cel mai bine fenomenul de flux şi reflux. Din 1979, Mont Saint-Michel se află pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În vârful stâncii se află o mănăstire fortificată, ce a jucat un rol important în istoria Franţei, fiind unicul loc în care trupele engleze nu au putut ajunge în timpul "Războiului de 100 de ani".

Urcând agale nenumăatele trepte din micul sat, prietena mea lituaniancă îmi spune:

- Alexandra, you should start an association...

La care eu surprinsă:

- What do you have in mind?

- Well, you can call it << Open-minded, sincere and honest>>.

Şi atunci mi-am zis în mintea mea...dacă ea le-a remarcat înseamnă că ele încă mai sunt acolo în sistem, nu s-au pierdut...

Gânduri aievea

În urmă cu cinci ani, păşea pentru prima oară timid în Bucureşti. Venea din provincie să dea la facultate şi avea cu ea un bagaj plin de speranţe şi visuri. Din primele momente, capitala o fascinase... Mirosul de praf încins, sutele de maşini ce treceau în viteză, furnicarul de la metrou, zumzetul fiecărei zile se potriveau perfect cu o persoană agitată, dornică de nou şi mereu cu zâmbetul pe buze. 

Dincolo de această agitaţie descoperise şi o altă latură a Bucureşti-ului...îi plăcea să meargă în parcul Tei şi să se piardă cu orele privind spre lac sau citind o carte...seara se savurau filme la cinematograf împreună cu prietenii. Într-o seară friguroasă de martie, spectacolul "Variaţiuni Enigmatice" de la Nottara, reuşise să o sensibilizeze atât de mult încât lacrimile i se prelingeau cald pe obraz... de atunci revenea cu drag în Piaţa Romană în căutarea acelor emoţii.

Au încercat să-i taie aripile..."Ce cauţi în Bucureşti? Aici nu e loc pentru visători...Mai bine renunţi cât mai ai timp, înainte să te faci de râs!" Ei bine...tocmai acele vorbe au făcut-o să vrea mai mult şi să nu renunţe. Ea şi-a continuat drumul...

Atunci acele vorbe m-au durut, poate şi pentru că eram prea naivă şi veneam dintr-o lume unde încă exista bunul simţ şi respectul celor din jur. Acum nu pot decât să mă bucur pentru acele "răutăţi gratuite" cum îmi place mie să le numesc şi să aştept noi provocări. Şi da uneori îmi e dor de Bucureşti şi de tot ce înseamnă el şi cu bune şi cu rele.

"Fă ce iubeşti, iubeşte ce faci, lasă lumea un loc mai bun şi nu te scobi în nas." - Jeff Mallett

Aux armes

Vă propun ceva light ca de sfârşit de săptămână. Serge Gainsbourg a fost un poet, compozitor, actor şi regizor francez. Este considerat unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, neavând însă un stil muzical bine definit. În Franţa, încă se mai ascultă melodiile lui.
Serge Gainsbourg a încercat să ofere o versiune mai modernă a imnului Franţei, o versiune reggae, sub titlul "Aux armes et caetera", însă fără succes. Mie îmi place melodia asta, sper să vă placă şi vouă...

http://www.dailymotion.com/video/x7gvb_gainsbourg-aux-armes-et-catera

Acestea fiind povestite diseară o zbughesc spre karaoke!!!:)

Din viaţă

Traversez o perioadă extrem de agitată, dar şi extrem de frumoasă. O grămadă de proiecte şi teme pentru facultate, dar şi o mulţime de proiecte personale. :D Azi în goana mea, printre link-uri, foi, cărţi şi multe litere, am găsit ceva ce m-a impresionat. Merită urmărit cum un copil reuşeşte să dea o lecţie de viaţă tuturor.
http://www.youtube.com/watch?v=d1I6ljzaY9k&feature=related

Din cartea mea cu amintiri

Mi-am amintit de copilarie. Intr-o oarecare masura, viata capata sens doar privita inapoi. Ai mei mereu si-au dorit un baiat, dar ghinion...n-a fost sa fie. Imi aduc cu drag aminte cum s-au chinuit saracii sa ma invete a scrie, a citi si a socoti si cum eu incapatanata ca un catar le ziceam: Si uite asa, pana in clasa intaia nu am avut habar de litere si cifre, de plus si minus.
M-au dat la gradinita. Nu am fost nicio clipa foarte doritoare sa merg, din contra eram antisociala si mereu asteptam sa se termine programul. Nu-mi placeau jocurile si nici acum nu-mi plac, poate doar joaca de-a omul rational printre oameni irationali.
Acasa era bine, nimeni nu ma deranja si ma simteam in siguranta. Nu am fost ca toate fetitele de varsta mea care se jucau mereu cu papusile si le schimbau hainutele. Am avut o singura papusa la varsta de 3 ani. Imi amintesc ca am vazut-o intr-o vitrina si arata ca o printesa, cu o rochie rosie cu dantela, pantofiori albi si un par lung brunet. M-am oprit in fata vitrinei si am stat acolo pana cand tata a fost nevoit sa mi-o cumpere. Am mers tot drumul taraind papusa dupa mine. Imi placea mult sa colorez in cartile mele gigant, sa descompun tot ce prindeam prin casa si sa le pun la loc, desi nu prea imi mai iesea. Am avut si o groaza de masinute si un trenulet pe sine cu baterii.
Mai incolo incepusem deja sa prind gustul povestilor si de aici o gramada de casete audio sau video si retroproiector. Preferata mea era "Povestea lui Nastratin Hogea"...tare ma mai amuza. Am fost un copil norocos. Ai mei fiind ocupati mereu cu serviciile, am fost crescuta de bunici si nu am fost ingradita in niciun fel.
O sa vi se para ciudat, dar am fost unul dintre copii care nu au plans. Nu am fost niciodata amagita cu recompense. Am fost invatata sa fiu modesta, sa nu ma laud cu ce am si sa constientizez ca daca invat ceva o fac pentru mine si nu pentru nota sau pentru altcineva.
Facand o mica analiza, am constatat ca am dat povestile cu printi si zane, pe povestile reale, fara final neaparat fericit, ca am inlocuit mazgalitul cu pictatul, cartile de colorat cu romanele si poezia si ca recuperez cu spor la partea cu socializarea. Multe s-au schimbat insa nu si bucuria creata de lucrurile simple. Valorile umane au ramas tot acolo si inca se mai adun.